Un prieten din copilărie
M-a rugat să scriu o poezie
De dragoste,
Pe care el iubitei s-o arate,
Să-i spună că el e autorul,
Că l-a izbit dorul
De ea, și a simțit,
C-a trebuit
Poetic să admită,
Că “te iubesc, iubită”.

“O, dragul meu”,
I-am răspuns eu.
“Atâtea versuri de iubire
S-au scris deja,
Și nu uita,
Că-s stele-aduse pe pământ.
Iubirii ca să-i dai cuvânt
Citește-i tu Luceafărul”.

“Luceafărul”?
El mi-a răspuns.
“Nu, nu, am auzit
Că ea nu-l vrea,
Și el se sinucide.
Se-aruncă în ocean”.

“Ce zici de Floare-Albastră”?
“A, nu! Iubita mea iubește
Doar florile roșii
Și-ar fi ofensată
Să-i dau o floare albastră”.

Tac. Ce să mai spun?
Ce să-i propun?

Doamne, mare e grădina ta!
Oameni de tot felul trăiesc în ea!!