La capătul vieții e o scară.

Suflete urcă și coboară.

Spre rai te duci în sus,

Spre iad în sens opus.

Îngrămădeală mare la răscruce.

Oare-ncotro s-apuce?

Eu vreau să urc, nu să cobor.

Tiptil, încerc să mă strecor

Spre scara care duce-n sus,

Că merit raiul, eu mi-am spus.

O voce însă mă oprește

Și răspicat mie-mi vorbește:

– O, suflete, nu te grăbi,

Întîi te judecăm aci.

E-adevărat,

Tu n-ai furat

Și n-ai mințit,

Pe nimeni tu n-ai omorât,

Dar ai TĂCUT, n-ai protestat

Când oamenii nevinovați

Erau bătuți și torturați,

Pentru nimica condamnați,

În închisori REEDUCAȚI,

Trimiși la muncă la CANAL

Să ispășească-un fapt banal,

Și când un gospodar țăran

Ce-n colectivă n-a intrat,

Era trimis pe Bărăgan,

Biet suflet, dezrădăcinat.

– Dar, Preasfinte,

Prea Bunule Părinte,

E-adevărat, eu am tăcut,

Dar n-am putut…”

-Cu vorbe te aperi în zadar.

Doar FAPTE noi punem pe cântar.

Și Sfântul Judecător

M-a trimis în purgator.

…urc scara oare-n viitor?

Capul plecat

De sabie nu e tăiat?

De aur e tăcerea?

NU, când duc la pierderea

Libertății de a gândi,

A vorbi și a trăi.