Am avut o copilărie fericită.
De părinți și rude am fost iubită,
Și de mizeria de după război
Și comunismul în toi
Am fost, pe cât se poate, ferită.

Vacanțele de vară
Le petreceam la țară,
La bunicu, Praizu poreclit,
Ce-avea un sac cu povești fără sfârșit.

Dormeam în podul șurii, nu ne păsa
De zgomotele nopții ce începea.
Și ne uitam la stele,
Visam să ne jucăm cu ele.

Piese de lego erau scaieți.
Făceam din ele mobilă și construiam pereți
Pentru palate, și păpuși.
Umblam desculți și ne scăldam în vale
Cu bivolii ce se mișcau agale.

Poate doar moft de copil alintat,
Poate alergic cu adevărat,
Refuzam cu lacrimi și plâns
Laptele de bivoliță proaspăt muls.

Vaci nu prea erau în sat,
Oamenii creșteau bivoli pentru arat.
Lelea Lucreție, o vecină,
Avea o vacă, blândă și senină.

Cu o cană în mână, mama zicea
Că aduce lapte de la vecină
Și se întorcea
Cu cana plină. “Bea, fetița mea,
E lapte de vacă”. Și eu o credeam,
Cana o goleam.

Ce n-aș da ca măcar o dată
Să mai îmi spună mama
“Bea, Tanți, e lapte de vacă”.
Și eu să cred.

Pe strada mea locuia
Poetul Lucian Blaga.
Chiparos ce se înalță spre soare,
Îl zăream uneori la plimbare.
Cenzurat ca poet și gânditor,
Din funcția de profesor dat afară,
Era cercetător la Biblioteca Universitară.

Preotul-scriitor Ion Agârbiceanu
Locuia pe strada Andrei Mureșanu.
Cu barba albă, nasul coroiat,
Spatele puțin aplecat,
Se plimba, mereu îngândurat.
Avea o casă în stil brâncovenesc.
Comuniștii l-au mutat la subsol
Iar la parter, au băgat comuniști de-ai lor.

Ana Blandiana și Romulus Rusan
Pe strada Gheorgheni locuiau.
Ținându-se de mână, aproape alergau
În drum spre facultate.
Eu îi urmam din spate.

Teatrul și Opera Română și Maghiară
Montau spectacole de prim rang în țară.
La săniuș mergeam pe strada Vulcan
Din Calea Turzii până la Andrei Mureșan.
Cu gropi și pietre, nepavată,
Abruptă, ea urca în pantă.
Amar și vai de fundurile noastre
Când ajungeam în vale
Și ne opream în cale.

În cimitirul vechi, cu cruci de piatră și statui,
Stăteam pe-o bancă la un mormânt al nimănui.
De lemn, o cruce veche, înclinată,
Dărăpănată,
Pe care doar atât scria: MAMA.
Mai aduceam o floare
Și aprindeam o lumânare,
Și mă gândeam,
Visam, închipuiam,
Femeia care și-a îndeplinit
Cea mai de seamă calitate de dorit.

Părinții mei dorm somn de veci în cimitirul de pe deal.
Mi-e dor de ei, mi-e dor de tine,
Cel mai frumos oraș în lume.
Acest oraș, un “fost cândva”,
Azi, numai în închipuirea mea.

Cel mai frumos oraș în lume,
Acuma vă pot spune,
E Cluj-Napoca pe nume.

Eu nu mai știu
Nici când, nici cum,
Am ajuns la capăt de drum…

Privesc înainte…
Numai ceață și fum,
Nu mai e nici un drum…

Privesc înapoi cu mirare
Și nu mai știu care cărare
M-a adus aici și acum
La capăt de drum.

Eu nu mai am cuvânt.
Visele mele…
Ce se întâmplă cu ele?
Le iau cu mine în mormânt
Și nimeni nu va ști, niciodată,
Că-n viața-mi zbuciumată
Mi-au fost călăuză pe drum,
Speranță pentru ziua de-acum?

Sau poate rămân pe pământ
Și altcineva are grijă de ele,
Le dă aripi și le înalță spre stele.

Și MÂINE nu mai este…
ACUM și AZI, în rest poveste...
Am ajuns la capăt de drum…

Au fost odată ca-n povești, Au fost ca niciodată,
Patru elanuri tinerești,
Doi moldoveni, doi ardeleni, Și-o trupă-a fost creată.

Noi am numit-o DOR 
Că DOR ne e de țară, 
De limbă și popor, 
Trăind aici, “afară”.

O, ce mai veselie!
La “sediu” ne-ntâlneam. 
Cu râs și poezie
Noi timpul petreceam.

A fost frumos cum numa-n vis 
Frumosul se arată,
Dară pe calea ce-am deschis 
Noi ne-am oprit deodată.

O vreme nu ne-am întâlnit. 
Apoi COVID-ul a venit... 
Am devenit “mascați”,
În carantină izolați.

Românul e născut poet,
Așa că, încet-încet
Ne-am apucat din nou de scris 
Și de frumosul nostru vis.

Să închinăm acest pahar
Cu vin de murfatlar
Acelora ce au creat
Cenaclul “DOR” și au continuat Să scrie Poezie
Și să învie
A noastră prietenie.

O caracatiță aș vrea sa fiu
Să am opt brațe să te țiu,
Să nu te las să pleci,
Să ne iubim în veci.

Îți amintești când am dansat
Tangou-acela minunat
Și când mi-ai spus că mă iubești,
Pe lume sunt tot ce-ți dorești?

Îți amintești primul sărut,
Când să te cred tu m-ai făcut,
Că-s singura pe astă lume
Ce-i demnă de al tău nume?

Ai apucat-o pe alt drum.
Iubirea ta e-acuma scrum.
Dă-mi, Doamne, plosca ta cu vin
Să pot uita de al meu chin.

Iubirea ta? Doar vorbe’n vânt
Ce risipite pe pământ
Aștern un mincinos covor,
Capcană pentru viitor.

Tu brațele de mi-i tăia
Să pleci în veci nu te-oi lăsa.
Eu nu te las, și pace bună.
…Doamne, sunt eu nebună?

(Cuvinte date: caracatiță, tango, sărut, ploscă, drum, vorbe.)

Început și sfârșit.
Oare ce e important? Începutul care
Te-ndreaptă spre-o cărare
Ce duce undeva, departe,
Cu fiecare zi și noapte?

Sau poate omega, sfârșitul,
Spre care tu, neobositul,
Te-ai îndreptat mereu, o stea
Ce strălucea în fața ta.

Poate că drumul de la A la B,
Contează mai mult ca orice?
Furtuna te-abate din drum,
Tu mergi înainte, oricum.

O nouă colină apare,
Și-ți pune la încercare
Puterea de-a sta neclintit
Neprihănit
Pe drumul pe care-ai pornit.

Ți-e sete, și în disperare
Apuci cupa cu vin, pe care
Prieteni ți-o întind, și pleci mai departe
Spre ținta ce te cheamă în noapte.

Andrele împletesc mereu o nouă viață.
Statui de ghips se sparg în ceață.
Dar tu alergi neobosit
Spre ținta ta, către sfârșit.

Alpha se pierde în uitare,
Și omega în timp dispare.
Călătoria-i doar a ta.
Și lumea toată te-o uita.

(Cuvinte date: alpha și omega, furtună, andrele, ghips, vin, neprihănit, colină.)