U iu iu, pe deal în sus, Io la nuntă am ajuns. Mirele-i în curul gol Și mireasa n-are țol.
Nașule, mâncați-aș ochii, Cumpără găina Dochii. Io de bine te-oi vorbi Nimeni-n lume nu va ști Că Ana din Prospătură Se-ntâlnea cu tine-n șură. Și după ce Ana pleca, Te duceai la Maria, Și nănașa nu știa. Cu masa te aștepta.
Nașule, te rog frumos, Bate palma, banii jos. Cumpără găina, nașe, Că-i gătită ca o floare, Într-o zi de sărbătoare.
Și găina asta-i grasă, Carnea îi tare gustoasă, Nu-i crescută în coteț Ci afară, la fâneț.. Ciugulit-a tot ce-o vrut, Furajere n-o avut.
De atâta țipătură Mi s-o uscat limba-n gură Și rămas-am fără glas. Toarnă-mi, nașe, un vinars.
Ieri am omorât o muscă. Liniștit, mâncam zacuscă, Când, de unde nu se știe, Se-așeză pe farfurie Și cu trompa-i lipicioasă Sugea ca la ea acasă.
O alung, și ea taman Se așează pe tavan, Zboară în bucătărie Și din nou pe farfurie. Dau s-o prind în palma-nchisă, Nu se lasă însă prinsă.
Pe loc vreau eu s-o omor. Musca asta e un vector Ce transmite boli în zbor. Ea duce pe piciorușe Germenii molipsitori La oameni neștiutori.
Iacătă, s-a dus în baie. “Ei, acu-i acu, tataie”. Iau prosopul, o pălesc. Drept pe spate o lovesc. Cade și nu mișcă. A murit. În sfârșit sunt fericit.
Iau o poză cu-n laptop Și-o postez eu pe TikTok. Doar atât mi-a trebuit! Lumea a înnebunit, Mă condamnă c-am lipsit De o sursă de mâncare Pe multe viețuitoare.
Am avut o copilărie fericită. De părinți și rude am fost iubită, Și de mizeria de după război Și comunismul în toi Am fost, pe cât se poate, ferită.
Vacanțele de vară Le petreceam la țară, La bunicu, Praizu poreclit, Ce-avea un sac cu povești fără sfârșit.
Dormeam în podul șurii, nu ne păsa De zgomotele nopții ce începea. Și ne uitam la stele, Visam să ne jucăm cu ele.
Piese de lego erau scaieți. Făceam din ele mobilă și construiam pereți Pentru palate, și păpuși. Umblam desculți și ne scăldam în vale Cu bivolii ce se mișcau agale.
Poate doar moft de copil alintat, Poate alergic cu adevărat, Refuzam cu lacrimi și plâns Laptele de bivoliță proaspăt muls.
Vaci nu prea erau în sat, Oamenii creșteau bivoli pentru arat. Lelea Lucreție, o vecină, Avea o vacă, blândă și senină.
Cu o cană în mână, mama zicea Că aduce lapte de la vecină Și se întorcea Cu cana plină. “Bea, fetița mea, E lapte de vacă”. Și eu o credeam, Cana o goleam.
Ce n-aș da ca măcar o dată Să mai îmi spună mama “Bea, Tanți, e lapte de vacă”. Și eu să cred.
Pe strada mea locuia Poetul Lucian Blaga. Chiparos ce se înalță spre soare, Îl zăream uneori la plimbare. Cenzurat ca poet și gânditor, Din funcția de profesor dat afară, Era cercetător la Biblioteca Universitară.
Preotul-scriitor Ion Agârbiceanu Locuia pe strada Andrei Mureșanu. Cu barba albă, nasul coroiat, Spatele puțin aplecat, Se plimba, mereu îngândurat. Avea o casă în stil brâncovenesc. Comuniștii l-au mutat la subsol Iar la parter, au băgat comuniști de-ai lor.
Ana Blandiana și Romulus Rusan Pe strada Gheorgheni locuiau. Ținându-se de mână, aproape alergau În drum spre facultate. Eu îi urmam din spate.
Teatrul și Opera Română și Maghiară Montau spectacole de prim rang în țară. La săniuș mergeam pe strada Vulcan Din Calea Turzii până la Andrei Mureșan. Cu gropi și pietre, nepavată, Abruptă, ea urca în pantă. Amar și vai de fundurile noastre Când ajungeam în vale Și ne opream în cale.
În cimitirul vechi, cu cruci de piatră și statui, Stăteam pe-o bancă la un mormânt al nimănui. De lemn, o cruce veche, înclinată, Dărăpănată, Pe care doar atât scria: MAMA. Mai aduceam o floare Și aprindeam o lumânare, Și mă gândeam, Visam, închipuiam, Femeia care și-a îndeplinit Cea mai de seamă calitate de dorit.
Părinții mei dorm somn de veci în cimitirul de pe deal. Mi-e dor de ei, mi-e dor de tine, Cel mai frumos oraș în lume. Acest oraș, un “fost cândva”, Azi, numai în închipuirea mea.
Cel mai frumos oraș în lume, Acuma vă pot spune, E Cluj-Napoca pe nume.
După multă cercetare Și adâncă cugetare, Vă răspund la întrebare.
Ce sunt? Sunt un fruct. Cine sunt? Sunt fructul care a crescut, Demult, În pântecele mamei, Și care a devenit EU.
Ce sunt? Sunt un poet. Cine sunt? Sunt poetul care îmbină cuvintele Și vă mângăie sufletele Și inimile Cu vorbele și imaginile lui.
Ce sunt? Sunt un rahat. Cine sunt? Sunt rahatul care Adăuga savoare Salamului de biscuiți Pe când eram oropsiți De regimul comunist.
Ce sunt? Sunt un măr. Cine sunt? Sunt mărul care a căzut pe capul lui Newton Pe când dormea sub un copac, Și care i-a băgat în cap Ideea gravitației.
Ce sunt? Sunt un copac. Cine sunt? Sunt copacul cu rădăcini adânc înfipte în pământ, Ce înfrunzește în fiecare primăvară, Face semințe, că doară-doară O nouă generație o s-apară.
Ce sunt? Sunt o frunză zburătăcită de vânt, Căzută pe pământ Să moară. Cine sunt? Sunt frunza care, Întreaga vară, ploaie sau soare, A hrănit copacul și rădăcinile Să-nvie la primăvară.
Ce sunt? Cine sunt? Diferă, dar se completează reciproc Ca să te definească ca un tot. “Ce” te încadrează într-un grup, “Cine” îți dă un individual trup.
Eu nu mai știu Nici când, nici cum, Am ajuns la capăt de drum…
Privesc înainte… Numai ceață și fum, Nu mai e nici un drum…
Privesc înapoi cu mirare Și nu mai știu care cărare M-a adus aici și acum La capăt de drum.
Eu nu mai am cuvânt. Visele mele… Ce se întâmplă cu ele? Le iau cu mine în mormânt Și nimeni nu va ști, niciodată, Că-n viața-mi zbuciumată Mi-au fost călăuză pe drum, Speranță pentru ziua de-acum?
Sau poate rămân pe pământ Și altcineva are grijă de ele, Le dă aripi și le înalță spre stele.
Și MÂINE nu mai este… ACUM și AZI, în rest poveste... Am ajuns la capăt de drum…